Una dintre cele mai mari descoperi ale psihanalizei este fenomenul de transfer. Pe lângă importanța pe care aceasta o are în cadrul terapeutic și în înțelegerea lumii interne, manifestarea acesteia în viața de zi cu zi este un aspect care deseori ne scapă și pe care preferăm să îl numim „soartă” și să scăpăm de întrebările fără răspuns care o însoțesc.  

Ce este transferul?

Transferul a fost prima dată observat de către Freud în terapia hipnotică pe care acesta o efectua alături de colegul său, dr. Breuer, și a fost denumit „falsă legătură” (1895). El s-a simțit confuz în momentul în care pacientele sale îi atribuiau caracteristici pe care el nu le recunoștea și s-a raportat la transfer ca la o falsă legătură între o persoană importantă din viața pacientei și medic. Pe parcursul dezvoltării teoriei psihanalitice, transferul a ajuns să fie definit ca:

„o trecere la o altă persoană – de obicei la psihanalist – a emoțiilor, dorințelor și modurilor de relaționare organizate anterior sau experimentate în legătură cu persoane din trecutul subiectului în care subiectul a investit foarte mult.”.

De Mijolla, 1999, p.1776

        

    Importanța transferului în cadrul terapiei a fost observată de către Freud cu ajutorul cazului Dora, când el a declarat

„Transferul, care trebuia să fie cel mai mare impediment pentru psihanaliză, a devenit cel mai puternic instrument al acesteia atunci când se reușește identificarea lui de fiecare dată și traducerea lui pentru bolnav”.

Freud, 1905, p. 281

Practic, transferul se referă la o deplasare a unui imago parental și a relației cu acesta asupra unei alte persoane. Ca să fiu și mai explicit, în copilărie învățăm un tipar relațional pe care îl folosim în orice relație, adaptat la realitatea obiectivă. Acest tipar relațional este transferul.

Ce se transferă?

Transferăm imagouri parentale și relațiile cu acestea, adică modul în care noi le percepem pe persoanele importante din viața noastră  încă de la primele vârste (fie că vorbim de părinți sau de persoane care au îndeplinit rolurile de părinți) și modul de relaționare cu acestea. Aflându-ne în fața unei persoane pe care nu o cunoaștem, tindem să pornim de la o mică trăsătură („are buzele subțiri”) și generalizăm la întreaga sa personalitate („este o persoană bună pentru că are buzele subțiri”) bazându-ne pe relațiile noastre importante din trecut (Bunica cea care ne-a iubit foarte mult a fost o femeie bună care se întâmpla să aibă buze subțiri). Având această așteptare, ca persoana respectivă să fie aidoma fantasmelor noastre, există și un anumit mod de relaționare pe care îl abordăm, apropiat de cel al persoanei originare (Bunica întotdeauna mă răsfăța așa că mă aștept ca de la această persoană să primesc un tratament special).

Diferență dintre transfer și proiecție

Dacă transferul se referă la deplasarea unor imagouri parentale asupra unor alte persoane, proiecția se referă la deplasarea unor emoții proprii asupra unor persoane. Nu considerăm că persoana din fața noastră este ca și bunica, ci o vedem ca fiind ideală, iar noi avem nevoie de ea în viața noastră. Diferența dintre cele două este că prin proiecție, Eul devine mai sărac, realitatea este deformată mai mult și se deplasează doar un afect, o dorință, o mică parte din viața noastră psihică. (Ne simțim vulnerabili, așa că vedem și facem altă persoană să se simtă vulnerabilă – copilul, animalul de companie etc., astfel scăpăm de această emoție temporar)

Transferuri în funcție de dezvoltarea psihosexuală

În ceea ce privește dezvoltarea psihosexuală, transferurile sunt corespunzătoare fiecărui stadiu. Avem transferul oral, adică transferul bazat pe o dependență, pe o dorință de a fi hrănit, de a primi totul de-a gata, pe o simbioză și o nediferențiere eu-non eu (Cumpără-ți și tu un tricou din acela, pentru că mi-am cumpărat și eu).

În următoarea parte avem transferul sadic-anal, transfer ce se bazează pe relația activ-pasiv, pe un conflict de control, pe încăpățânare sau avariție (Persoane care se pun în poziția de victimă determinându-i pe alții să fie abuzatori / Persoane care vor să dețină controlul mereu).

Avem în final și transferul falic, acest transfer care se bazează pe o luptă de putere și, bineînțeles, pe deplasarea complexului lui Oedip (Mă îndrăgostesc de șefa mea și îl consider pe soțul ei un bărbat slab, concomitent cu faptul că mă simt dat la o parte din relația lor, relație în care am tot dreptul să mă aflu).

Transferurile narcisice sunt o contribuție majoră la teoria psihanalitică, acestea bazându-se pe ideea de idealizare. Fie că persoana în cauză idealizează, fie că vrea să fie idealizată, aceste transferuri reprezintă o nevoie pe care persoana o are și care trebuie satisfăcută (Îmi place să fiu lăudat, să fiu apreciat).

Cum ne ajută psihanaliza

Psihanaliza folosește transferul ca o unealtă pentru a facilita explorarea și transformarea vieții psihologice interne. Cu ajutorul psihanalizei, veți putea explora modul în care relaționați cu persoanele din jur și cum anume vă influențează trecutul, prezentul. Veți descoperi legături demult uitate și veți putea să deveniți mai conștient de ceea ce faceți.