Ce înseamnă a muri?

A murit înseamnă a dispărea dintr-un loc. Vorbim adesea de moarte și ne înspăimântăm când ne gândim că unele dintre persoanele cele mai apropiate vor muri, iar noi vom rămâne în urmă să simțim durerea. Datorită durerii pe care o presupune, încercăm să ne ferim de ea pe cât putem. Ne mințim că acea persoană nu a murit, că totul a fost o glumă, că trăiește în rai sau iad sau că de fapt este ca o fantomă ce este permanent cu noi. Aici apare marea deosebire între rațiune și emoție. E ușor să testăm realitatea, să observăm casa goală, să vedem faptul că acea persoană lipsește. Face parte din rațiune și rațiunea ne spune că a murit și înțelegem acest lucru.

Legătura emoțională este cu totul și cu totul altă poveste. Această legătură ce trece prin orice zid indiferent cât de gros este, leagă două părți psihice și mai puțin fizice. Este o legătură a sufletelor, o legătură care nu ține cont de nicio regulă pământeană. Acea persoană este parte din noi. Acea persoană este persoana noastră.

Părinții trebuie lăsați să moară. Pe părinți trebuie să îi omorâm noi. Ei ne-au crescut, ei ne-au iubit cu toată ființa lor, atât cât au putut, noi îi iubim și i-a iubit dintotdeauna, dar a venit timpul în care noi trebuie să urcăm încă o treaptă. Odată cu trecerea timpului, trec și ei. Se sting încet, asemenea unei flăcări care a ars pentru a ne da nouă lumina lor. Ne-au învățat ABC-ul lumii în care trăim, ne-au arătat cum să fim buni și cum să ajutăm, au fost îndeajuns de buni cu noi încât să crește și suficient de răi încât să recunoaștem pericolele, dar a venit timpul să mergem mai departe.

Pentru a putea deveni persoane în toată regula, trebuie să renunțăm la statutul de copil. A fi copil înseamnă a avea persoane care să aibă grijă de noi, care să se uite în urma noastră permanent. Pentru a putea fi adulți, trebuie să lăsăm în urmă aceste așteptări. Părinții noștri și-au făcut datoria, însă este datoria noastră să îi lăsăm să moară pentru ca noi să putem trăi. Ca niște adulți. Le spunem că am crescut, le arătăm faptul că suntem diferiți de cei ce până ieri, în ochii lor, aveau 10 ani, și le spunem că nu îi mai vrem. În tot aceste timp, este bine să știm faptul că prezența lor acum ne poate sufoca. Dacă înainte era bine cu ei, era necesar să fie cu noi, să stea în urma noastră, acum cel mai bine este să aibă încredere în noi că putem face ceva și fără ei.

Cu siguranță este dureros faptul că le spunem „la revedere”. Ne doare pe noi, îi doare pe ei, dar știm că ne putem baza pe puterile noastre. În tot acest pas ne ajută iubirea pe care o avem pentru noi. Îi iubim pe părinți, ei sunt ceea ce este mai scump pe această lume. Îi urâm pe părinți, sunt ceea ce ne încurcă pentru a putea fi independenți. Iubim persoanele pe care le urâm și urâm aceleași persoane pe care le și iubim. Ne pare rău, vinovăția ne omoară. Îi iubim, dar ii urâm, cum vine asta? Nu renunțăm la ei, ei sunt în interiorul nostru, dar devin parte din noi de această dată.

Îi iubim pe părinți, suntem legați de ei, suntem copii lor, dar vrem ca ei să dispară din viața noastră pentru ca noi să fim părinți cu copii, la rândul nostru. Îi omorâm pentru ca noi să trăim.