Un kraken, adică o creatură mitologică asemănătoare unei caracatițe, își are casa în mare. El stă pe fundul oceanului, înoată nederanjat și nevăzut și uneori iese pentru foarte scurt timp la suprafața apei pentru a ne da de știre că există și pentru a îl putea privi. Dacă îl prindem într-un moment mai puțin potrivit, îl putem vedea chiar atacând corăbiile sau speriind oamenii mărilor.

Una dintre tentaculele monstrului marin este atacul de panică. Atacul de panică este tentaculul numit avertisment. El ne avertizează că nu vine singur, ne spune că există un monstru în adâncuri care își face veacul pe acolo și care trebuie într-un anumit fel calmat, deoarece perturbă toată viața marină. În timp ce noi ne trăim viața liniștiți, apare atacul de panică asemănător unui fulger și ne pune în gardă. Începem să respirăm mai greu și mai greu, iar aerul parcă nu vrea să mai intre în plămâni. Simțim cum scade tensiunea, simțim cum parcă pulsul o ia razna și ne temem ca nu cumva să ne prăbușim. Apar transpirațiile și ne oprim, nu mai putem face niciun pas. Ne temem de ceva, dar nu știm de ce ne temem. Vrem să scăpăm de aceste sentimente, vrem să trăim o viață normală, cu ce suntem noi vinovați?

Atacul de panică este o durere pentru orice îl trăiește. El poate face ca lucrurile simple să pară adevărate teste de rezistență. Mersul la cumpărături, mersul la serviciu sau mersul prin piețe aglomerate sunt lucruri pe care oamenii nu le iau în seamă de obicei, însă anxietatea le face să pară mult mai mult decât sunt ele.

Tentaculul numit atac de panică este de fapt doar o parte a monstrului numit kraken din interiorul psihicului nostru. Dacă observăm în jur putem vedea și alte tentacule și dacă le legăm putem vedea că acestea se aseamănă. Totul se leagă cu totul !

Există diferite cauze ale atacului de panică, fiecare om este diferit în felul său și astfel că fiecare are propriul său ocean pe care navighează, de aceea îmi este dificil să spun concret o cauză a lui, dar vă pot oferi un exemplu al monstrului din interior.

A. era un bărbat de aproximativ 30 de ani care s-a prezentat la cabinet deoarece avea atacuri de panică și dorea cu orice preț să scape de ele. El avea studii superioare, lucra la un serviciu bun, stătea singur și nu era căsătorit. Din exterior ducea o viață foarte frumoasă, visul oricărei persoane. Era un băiat inteligent și carismatic, dar avea mereu atacuri de panică în momentul în care trebuia să intre în clădiri mari asemeni unor depozite, în care uneori își desfășura el activitatea de la serviciu. Întrebat de gândurile pe care le are cu privire la acele locuri, el nu putea să spună nimic concludent, doar că depozitele sunt locuri prăfuite în care sunt stivuite și înghesuie o grămadă de lucruri vechi. Pe parcursul mai multor ședințe am descoperit împreună și faptul că avea o problemă în a își exprima agresivitatea. Obișnuia să se abțină în momentul în care avea o supărare, iar scuza invocată mereu era legată de faptul că i-ar transmite celeilalte persoane supărarea pe care el o trăia. În unele situații, acest lucru era în regulă, însă în majoritatea situațiilor acea supărare nu se baza pe nicio dovadă concretă și o simplă discuție ar fi rezolvat situația, ar fi dezamorsat-o. Într-o zi el a fost la o ședință cu șefii, iar faptul că unul dintre șefi nu s-ar fi uitat la el atât de mult pe cât o făcea în alte zile, l-a supărat. A aflat ulterior că acel șef nu s-a simțit bine în acea zi și chiar a fost la spital, iar supărările lui au fost imaginare. Pe de altă parte, o altă fațetă a problemei din adâncurile lui se referea la faptul că se simțea destul de legat de părinții săi care stătea în același oraș ca și el, în special de mamă. Chiar dacă el nu recunoștea acest lucru, acesta s-a dovedit a fi adevărat și îi afecta viața. Se plângea de faptul că mergea în vizită la părinți de 2-3 ori pe săptămână și că nu îi face plăcere, însă avea momente când pur și simplu se trezea mergând la ei doar ca să vadă cum se simt, chiar dacă nu erau în drumul lui normal. Problema sa cu atacurile de panică a fost rezolvată în timp, pe parcursul ședințelor, însă aceea era doar un tentacul. Adevăratul monstru marin se afla în interior.

Unul dintre tentacule era atacul de panică. O alta este problema legată de exprimarea agresivității. Un alt tentacul o reprezintă dependența foarte mare de familie. Toate acestea proveneau din monstrul marin al atașamentului conflictual față de părinții săi.

Asemeni mării este și psihicul nostru. Uneori este calm, alteori agitat, uneori putem merge fără nicio problemă, alteori mai întâmpinăm și valuri care ne duc în sus și în jos. Mai important decât navigatul este ceea ce găsim sub toată această apă. Găsim munți, găsim văi, găsim monștri sau pești frumos colorați? Găsim o bogăție de vietăți sau găsim doar câteva? Toate aceste lucruri dau frumusețea navigării pe care noi o numim viață. Suntem simpli călători cu corabia pe oceanul gândurilor noastre.