Mama este cea mai iubită ființă de pe pământ. Mii de poeți au scris ode închinate mamelor și le-au subliniat importanța pe care acestea o au în viața copiilor lor. Mama este cea care ne poartă în interiorul ei 9 luni de zile, ne dă naștere, ne crește, ne iubește și ne protejează. De ce nu ne-ar iubi? Nu există un motiv pentru vreo ipotetică lipsă a iubirii.

Mama își iubește mereu copilul, necondiționat. Tot ceea ce face ea este din iubire și nu există pic de răutate față de copilul ei. Acest lucru este fals. Ne place să credem că între noi și mamă există doar iubire, însă adevărul este că există și ură și agresivitate. Este o parte normală a vieții și agresivitatea. Ne enervează șeful la muncă, ne enervăm și noi. Pot exista momente uneori când copilul să o împiedice pe mamă să aibă timp pentru ea, să facă activitățile pe care ea le dorește sau să o facă să stea cu sufletul la gură. Cu toții am avut astfel de momente și am pus-o pe mama în astfel de situații cu sau fără voia noastră. Mama are tot dreptul să ne urască, să ne spună „Tu nu ești copilul meu”.

Pe de altă parte, copiii nu au voie nici măcar să se supere pe mamă și nici măcar să o urască. Îi datorăm atât de mult, cum să îi vrem răul? Adevărul este că este nu doar normal, ci chiar este un lucru de încurajat ca noi să fim sincer măcar cu noi. Ne supără un lucru, vrem să îl înlăturăm din calea noastră. Ne supără mama, este normal să vrem îi vrem răul. Este vorba doar despre sinceritate. Avem voie să ne urâm mama pentru acele momente în care ne face să suferim, pentru acele momente în care ne lasă singuri și noi nu o mai vedem, pentru momentele în care dispare exact atunci când avem mai multă nevoia de ea. O iubim, dar o și urâm.

Pot spune unii: „Da, dar când eram eu mic, o grămadă de copii au crescut fără mamă și uite ce bine s-au descurcat în viață.”. Se descurcă copilul și fără mamă, dar între a te descurca și a crește este o diferență. A te descurca înseamnă a te menține pe linia de plutire.

Mama oferă foarte multe lucruri pe care copilul le ia în interior și pe care el se poate baza în viața ce o va trăi. Unul dintre acesta este siguranța. Dacă mama îi oferă o siguranță, dacă este acolo pentru el, dacă nu dispare pe neașteptate, dacă nu îl lasă la vecini sau la bunici sau îl duce la o operație fără ca cel mic măcar să bănuiască ce îl așteaptă, atunci copilul va construi în el o mamă care îi oferă o certitudine. Când va crește, el va fi sigur pe el, va ști că oamenii rămân așa cum i-a cunoscut și nu se schimbă de la o clipă la alta dintr-o persoană normală într-una care să vrea răul tuturor.

Mama oferă iubire. Ca să putem trăi în această lume, trebuie să avem încredere că lumea este un loc în care iubirea este mai puternică decât răul. Lumea de afară este oglinda lumii din interiorul nostru. Odată ce am descoperit faptul că lumea este mai mult bună decât rea, putem avea încredere să ne lăsăm în brațele ei fără să ne temem din clipă în clipă că ni se poate întâmpla ceva nou. Lumea este mama.

Mulți oameni văd creșterea unui copil astfel: se naște, primește iubire din partea mamei, crește și ajunge un om normal. Dacă nu ajunge o persoană normală, dacă cumva ajunge să fie un infractor, dacă ajunge să stea cu părinții la 40 de ani fără a avea un loc de muncă, atunci este vina copilului. Vina este împărțită, de fapt. Este adevărat că libertatea se câștigă, dar trebuie să fie și oferită ideea de libertate. Copilul crește primind dragoste de la părinți. Ei îl iubesc și îl și urăsc și copilul ajunge să poată să trăiască cu niște părinți pe care îi și iubește și îi și urăște. Acest lucru poartă numele de ambivalență afectivă. În momentul în care copilul își dă seama că a rănit, a dorit răul unor persoane pe care le și iubește, el este încercat de un sentiment de tristețe care se rezolvă prin dorința lui de a demonstra că poate repara tot răul pe care l-a dorit. El poate împărți cu ei ciocolata, poate să renunțe la o jucărie despre care și-a dat seama că e scumpă sau poate strânge bani de crăciun pentru a le cumpăra ceva frumos. Desigur, situația este mult mai complicată de atât, dar din considerente legate de spațiu, mă voi rezuma în ceea ce privește partea teoretică la atât.

Pentru noi, toți cei care ne iubim părinții, este bine să ținem minte un lucru: trebuie să fim sinceri măcar cu noi înșine. Este în regulă să simțim că ne urâm mamele, că ne-ar fi mai bine fără ele, dar să știm și faptul că le iubim și le suntem recunoscătoare.

A. era o fată care s-a prezentat la cabinet datorită faptului că avea anumite gânduri care nu îi dădeau pace.  Ea se gândea uneori la cum ar fi să își rănească mama, să o omoare cu un cuțit, și atunci ea se panica și încerca să se gândească la altceva. Este un gând care pe mulți ar alarma și de aceea s-a hotărât să apeleze la ajutor de specialitate, la psihoterapie. Istoria ei a fost una a unui „copil normal”. Ea a fost iubită de părinți, a fost uneori certată și foarte rar și agresată fizic, dar mai mult de atât nu. Ea are 35 de ani și trăiește împreună cu ei deoarece părinții sunt bătrâni și ea are acum grijă de ei. Mama ei a suferit un atac vascular cerebral și de atunci A. este permanent în preajma ei pentru a îi acorda un ajutor cât mai mare. În terapie s-a descoperit faptul că nu putea să vorbească despre mama ei decât în termeni ideali. Ea era cea mai bună, era cea mai iubitoare femeie și îi este profund îndatorată pentru tot ceea ce ea i-a oferit. Se pare că nu putea să observe faptul că grija pe care ea i-o purta mamei îi ocupa ei tot timpul. Ea nu mai putea face nimic, nu mai putea ieși, nu putea avea o viață socială și toată existența ei se împărțea între a munci și a avea grijă de mamă. Pe parcursul terapiei a început să spună și despre momentele rele dintre cele două, când s-au certat, când voia să plece de acasă, când mama nu a lăsat-o să se mute în alt oraș pentru a face o facultate deoarece se temea pentru ea. O ura pentru acele momente, pentru că nu a încurajat-o să crească și pentru că nu i-a acordat libertatea necesară. Acele gânduri care nu îi dădeau pace era acea agresivitate pe care ea nu putea să o accepte, nu o putea digera. Ușor – ușor, ea a reușit să se desprindă de mamă și până la finalul terapiei ea era un om renăscut. A angajat o firmă care să aibă grijă de părinții ei, trecea frecvent pe la ei, îi iubea, dar acum avea și viața ei.

Ideea acestui articol este să fim sinceri cu noi înșine. Mama ne oferă foarte multe, dar și noi trebuie să îi oferim. De asemenea, suntem oameni, e normal să fim nervoși, să dorim răul altor oameni, inclusiv celor care ne-au crescut. Nu este, însă, normal să dăm curs acestor gânduri. Este îndeajuns să le înțelegem.

Puteți continua cu articolul: https://seeberger.ro/parintii-trebuie-sa-moara/