V-ați întrebat vreodată de ce copiii devin agresivi sau neascultători aparent fără motiv? Ați încercat să vorbiți cu ei și ați primit doar un răspuns evitant? Se întâmplă des ca cel mic să fie violent la școală și să vorbească urât cu profesorii?

Lumea internă a oamenilor este plină de lucruri neștiute. Aceasta este foarte des asociată cu mitul peșterii: oamenii sunt înlănțuiți cu fața spre perete și văd doar umbre despre care cred că este lumea reală. De fapt lumea reală este reprezentată de obiectele ce se derulează prin spatele lor și, trecând pe lângă un foc, își lasă amprenta pe peretele peșterii.

În ceea ce privește percepția noastră, totul este trecut prin filtrul subiectivității, astfel că nimic nu este perceput în mod obiectiv. În străfundul minții, străfund ce poartă numele de inconștient, se desfășoară în fiecare moment zeci de conflicte între dorințele naturale, animalice ale noastre și interdicțiile sociale, iar comportamentul nostru este în mare parte influențat de rezolvările acestora. Vrem sau nu vrem, aceste dorințe ascunse pe care noi le avem se descarcă fie pe cale directă, prin satisfacerea directă a lor, fie pe cale indirectă, prin mici, mari scăpări.

O informație pe care a auzit-o multă lume, dar care este în continuare denumită „controversată”, este aceea a gândirii copiilor. De multă vreme copii sunt considerați a fi puri și inocenți, fără a avea dorințe ascunse violente, sexuale, de control etc. . Lumea internă a acestora a fost analizată acum 100 de ani, mai puțin de către Sigmund Freud prin cazul micuțului Hans și mai mult de către Melaniei Klein și Donald Winnicott, iar rezultatele au contrazis cu certitudine opinia populară. Pentru a scurta din povestire, datorită dependenței de mamă, existenței relației dintre părinți, normelor culturale, dorinței de putere, slăbiciunii caracteristică primei perioade a vieții, informațiilor transmise pe cale inconștientă de către persoanele din jur și nu în ultimul rând din punct de vedere constituțional, copilul are printre altele sentimente de dragoste, de teamă dar și violente față de părinți.

Existența sentimentelor opuse în relație cu aceeași persoană se numește ambivalență. Datorită normelor sociale, se creează o zonă numită inconștient în care ascundem tot ceea ce nu ar trebui să simțim și, ascunzându-le acolo, nu le recunoaștem și ne apărăm împotriva lor.

Un exemplu foarte cunoscut de apărare este punerea în act. Datorită intensității conflictelor, copilul în exprimarea sentimentelor sale, le pune în act adică le ascunde sub forma unor relații, unor jocuri, unor fantezii, unor comportamente etc. . Cu alte cuvinte, revenind la ceea am scris la început, toate comportamentele noastre, atât cele din copilărie cât și cele din viața adultă sunt influențate în mare parte de gândirea noastră inconștientă și toate relațiile pe care le încercăm sunt legate între ele prin noi înșine.

Pentru a nu ameți în întregime persoanele care citesc articolul, voi lăsa partea de specialitate în urmă și voi trece direct la exemple.

Luăm cazul unui băiat de 4 ani care se naște într-o familie normală, formată din mamă și tată. Relațiile dintre părinți sunt foarte plăcute, aceștia își exprimă fățiș dragostea unul față de altul prin ținutul de mână, săruturi în public, îmbrățișări, exact genul de relație perfectă pe care o vedem doar în filmele bune. Copilul observă aceste lucruri, se simte bine alături de ei, este fericit și se simte iubit. Relația dintre cel mic și mamă este una foarte bună și sunt mai apropiați decât sunt copiii de vârsta lui de părinți în mod normal. De câteva zile, tatăl băiatului are un serviciu ce îi ocupă aproape toată ziua, venind acasă la ora 21 zilnic. Datorită acestui lucru, tatăl venind seara acasă, ajunge întotdeauna în momentul în care cel mic stă în pat alături de mama care îi citește o poveste și astfel, fără să dorească în mod conștient acest lucru, întrerupe firul poveștii, un moment puternic încărcat emoțional pentru copil. De câteva zile, copilul a început să fie neascultător cu învățătorul de la grădiniță și a devenit violent față de colegi mai mari ai lui.

Acest scenariu poate fi interpretat în felul următor: copilul se află la o vârstă în care are o dragoste foarte puternică față de mamă (acel moment în care cei mici spun că vor să se căsătorească cu părinții lor), dragoste întărită și de comportamentul mamei și, în același timp, își consideră tatăl ca un rival la dragostea mamei (așa cum este des considerat și un frate). Astfel, faptul că tatăl întrerupe acel moment tandru în care mama îi citește o poveste copilului capătă pentru copil sensul cum că lui îi este furat obiectul iubirii de către tată, o persoană ce își manifestă autoritatea luându-i ce are el mai scump. În acest context, copilul trăiește un sentiment de ambivalență față de tată deoarece pe de-o parte îl iubește pentru că îi este părinte și l-a crescut, și, pe de altă parte, îl urăște pentru că îi fură mama în fiecare seară. Deoarece nu poate tolera două sentimente contradictorii atât de puternice pentru aceeași persoană, acesta deplasează sentimentul asupra unor alte persoane cu autoritate (așa cum este și tatăl), profesorul și colegii mai mari, punând în act la grădiniță relația conflictuală ascunsă cu tatăl său.

Astfel, în perspectiva copilului, neascultarea învățătorului și actele violente față de colegii mai mari reprezintă pedeapsa, răzbunarea pe care i-o dă el tatălui.

În funcție de mai mulți factori dintre care amintim intensitatea și continuitatea sentimentelor negative față de un părinte, aceste comportamente pot fi înrădăcinate în structura personalității copilului sau pot fi doar trecătoare. În orice caz, pentru a încerca o îndreptare a acestor comportamente, noi ca părinți trebuie să oferim copilului o experiență cât mai pozitivă, dar să nu uităm să punem și limite.

Pe de altă parte, dacă există un comportament de asemenea natură în bagajul de atitudini ale copilului dumneavoastră, acesta se poate concretiza pe viitor într-un abandon școlar sau într-un comportament deviant și, prin urmare, se recomandă intervenția de specialitate, la psihoterapeut, de la o vârstă cât mai mică.

Articolul a fost publicat în Revista Descoperă