În momentul în care desenăm ceva observăm doar două culori: culoarea neagră a creionului și cea albă a hârtiei. Pe măsură ce desenul prinde contur, observăm că avem posibilitatea de a folosi și alte culori fără de care obiectul desenat nu ar arăta bine.

De fapt, acele culori par a se potrivi într-un anumit loc pe foaie. Sunt invitate de desen să îl coloreze și să îi ofere o nouă aură.

Din anumite puncte de vedere așa este și cu dezvoltarea umană. La naștere, copilul vede doar două culori.

Datorită dezvoltării fiziologice precare și datorită unui psihic nu foarte structurat care nu îi permită să țină minte persoanele, el trăiește orice emoție sub forma unor sentimente fie de bine organic fie de rău organic.

Practic, orice experiență care îi aduce plăcere (supt, căldură îndeajuns, iubire de la mamă etc.)  este percepută ca fiind o îngrijire, o protecție, o salvare de la o posibilă amenințare a vieții sale, iar orice experiență de neajuns (frig, zgomote puternice, lipsa mamei, foame etc.) este percepută ca fiind o amenințare la viața lui.

Datorită faptului că cel mic nu are o putere atât de mare precum cea a adultului de a rezista sentimentelor puternice, el consideră că atât plăcerea cât și durerea vin din afara corpului lui, de la mediul exterior.

Datorită faptului că vorbim de vârsta de până în 3-4 luni, iar copilul nu are încă psihicul foarte bine pus la punct, el nu își poate de seama de faptul că atât lucrurile care îi aduc plăcere cât și cele care îi provoacă neplăcere vin de la aceeași persoană: de la mama. Astfel, el percepe obiectele sau persoanele ca oferind fie plăcere maximă, fie neplăcere maximă.

Această împărțire între bine și rău începe să fie rezolvată odată cu dezvoltarea psihică ce oferă copilului o memorie mai bună.

Având o memorie, el își recunoaște mama și pe cei din jur și încet încet observă faptul că mama, cea care îi provoca neplăcere prin absențele ei sau prin faptul că atunci când îi era foame nu era acolo pentru el, este aceeași care îi oferea alinare și iubire.

Aici este momentul în care binele și răul se îmbină, iar conceptul poartă denumirea de ambivalență.

Ca să poată exista această ambivalență și să fie menținută, copilul trebuie să primească de la cei din jur îndeajuns de multă iubire și dăruire, care de fapt reprezintă hrana sufletului.

În cazuri mai puțin fericite, aceste două lucruri nu vin în cantitate și calitate îndeajuns de mari, iar reminiscențe ale acelei perioade se păstrează.

Acest lucru presupune faptul că persoana trăiește fără probleme majoritatea vieții experimentând ambivalența, însă în situații dificile el se întoarce la acel moment de separare a binelui și a răului.

Aici putem oferi foarte multe exemple, iar majoritatea sunt legate de relația dintre angajați și șefi, de elevi și profesori, de copii și părinți, în general de persoane în relație cu figuri de autoritate.

Putem observa un angajat care își percepe șeful ca fiind foarte bun și grijuliu, iar când acesta are un moment prost și devine nervos pentru puțin timp, el poate fi perceput de același angajat ca fiind „o cu totul și cu totul altă persoană”.

Această împărțire între bun și rău se manifestă deseori în cazurile persoanelor diferite. Putem vedea un elev care simte un profesor ca fiind cel mai rău dintre toți, în timp ce pe altul îl apreciază enorm.

Mama unui copil poate fi cea mai bună persoană de pe lume, însă atunci când este dus de către aceasta la vaccin, ea se transformă în cel mai mare dușman.

O întrebare, care ar trebui să fie în mintea fiecăruia dintre noi în prezent, este: în ce mod suntem manipulați din această perspectivă spre a servi intereselor altor persoane?

 

Articolul a fost publicat în Revista Psychologies