Copilul se naște dorindu-și și știind că merită totul. Cum se face adaptarea la lumea reală?

Agresivitatea copiilor nu este un subiect foarte rar văzut. Îl putem distinge în multe ipostaze: în relațiile fraterne, în jocul cu alți copii de vârsta lor sau chiar în relație cu părinții.

Începând cu primele zile de viață, din punctul de vedere al lui Donald Winnicott, copilul trece printr-un moment important și anume momentul iluziei. El are anumite nevoi, precum cea de hrană sau cea de iubire și, pornind de la acestea, copilul fantasmează, își imaginează existența unei experiențe mulțumitoare care i-ar potoli nevoile.

Datorită legăturii emoționale puternice, mama simte, citește prin gesturi specifice nevoia copilului și vine în întâmpinarea ei, efectuându-se o sincronizare. Acesta se numește momentul iluziei, deoarece, ca urmare a sincronizării dintre dorința copilului și acțiunea mamei, copilul consideră că fantasma pe care a avut-o a creat de fapt experiența plăcută, acest lucru punând baza sentimentului de omnipotență.

Pentru a vă atrage atenția asupra unui lucru deseori înțeles greșit, omnipotența infantilă este bună deoarece ea reprezintă baza unei dezvoltări sănătoase. Aceasta devine patologică în momentul în care se prelungește prea mult.

Trăind într-o concepție omnipotentă despre lume, tot mama are rolul de a-i facilita adaptarea la lumea reală. Astfel, după o perioadă în care copilul a trăit cu gândul că în jurul lui se învârte totul, perioadă în care el s-a dezvoltat, mama are rolul de a intra în viața ei de dinainte de naștere și de a-l dezamăgi încetul cu încetul pe copil, sincronizările dintre cei doi devenind, pas cu pas, mai rare. Cu ajutorul acestui lucru, mama nu îi va construi lumea copilului în conformitate cu dorințele lui, ci îi va facilita adaptarea la realitate.

În aceste momente în care copilul este forțat să recunoască faptul că nu este omnipotent, apare frustrarea. Aceasta, așa cum se întâmplă în orice moment în care dorințele copilului nu sunt întâmpinate, dă naștere plânsetelor, furiei, țipetelor, tuturor reacțiilor pe care el le-a folosit înainte pentru a obține atenția mamei.

Sentimentele exagerate ale lui apar pe fondul diferențelor foarte mari între ce a trăit înainte și ce trăiește acum, adică a unei desincronizări abrupte.

De exemplu dacă un copil a fost răsfățat de părinții lui, adică dorințele lui în mare parte au fost aduse la realitate cu sprijinul lor, el va reacționa agresiv în momentul în care, stând la țară împreună cu unchiul și mătușa, ei nu au timp să îi îndeplinească toate poftele și are parte de o atenție mai mică decât a avut acasă. Din experiența mea (și cred că și din observațiile voastre), lucrurile stau invers: bunicii susțin omnipotența și părinții susțin o adaptare la realitate.

Agresivitatea este normală, copilul trebuie să treacă prin agresivitate pentru a ști cum să o controleze. Winnicott a spus: „Nu există copii, ci mame împreună cu copii”. Ideea este că părinții trebuie să sprijine copilul în acest demers dificil și mai important este ca aceștia să îl înțeleagă și să îi ofere dragoste.

Articolul a fost publicat în Revista Descoperă