A fi sau a nu fi singur ? Aceasta e întrebarea…

 

Donald Winnicott, una dintre psihanaliștii de renume, a spus că „nu putem vorbi despre un copil, ci despre un copil și mama lui”. Începând cu nașterea, copilul are alături de el pe mama lui, persoană care îl introduce lumii exterioare și îl împinge ușor către o cât mai bună adaptare.

Fiind o legătură atât de strânsă, consecințele ei sunt aduse de către copil la nivelul unei situații de viață și de moarte. Când mama este cu el, el simte că este ținut în viață de către ea, iar atunci când ea pleacă, se simte pe marginea prăpastiei.

Odată cu creșterea și cu acceptul mamei, copilul își dobândește autonomia și independența și se transformă pe zi ce trece din ce în ce mai mult într-un om matur. Maturitatea înseamnă independență emoțională și curajul de a experimenta.

Uneori, pe parcursul dezvoltării copilului, mama care este prea temătoare, anxioasă sau care din diferite motive dorește să țină copilul aproape de ea, îi inhibă dorința de descoperire și astfel îi sporește dependența.

Pe parcursul vieții, rolul părinților este luat de diferite persoane. Astfel de copii sunt adulții care într-o relație se agață foarte mult de partener și le este teamă ca nu cumva să îl piardă sau, din dorința de a-l păstra, devin pentru partenerii lor la fel cum părinții lor au fost pentru ei. Acest lucru poate explica partenerul foarte gelos sau partenera care vrea să meargă peste tot pe unde mergem și noi.

În cazul existenței unei despărțiri, aceste persoane știu că ar suferi foarte mult, dar pentru a se proteja de acest lucru, se asigură că nu se ajunge acolo. Aceste persoane sunt cele care au o cădere în depresie în cazul eșecurilor și de asemenea cele care nu încearcă de frică să nu dea greș.

Aceste sentimente sunt un pas antemergător depresiei și pentru a ieși din cercul familial vicios se recomandă intervenția de specialitate.

 

 

Articolul a fost publicat în Revista Psychologies