Chiar dacă rolul psihologului nu este de a da sfaturi, ci de a îndrepta persoanele spre a își găsi propria rezolvare a conflictelor din viața lor, eu voi încerca să dau 5 sfaturi importante, cât mai generale cu putință pentru a fi personalizate de dumneavoastră, care sper să vă ajute să oferiți o educație cât mai potrivită copiilor.

 

  1. Nu încerca să fii perfect !

 

Este foarte dificil să spui ce înseamnă a fi un părinte perfect. Acest lucru depinde foarte mult de fiecare persoană în parte. Dacă pentru unii copii părinții perfecți sunt aceia care le cumpără cele mai scumpe gadgeturi, pentru alții părinții perfecți sunt aceia care petrec cât mai mult timp cu ei. Adevărul este că nu există un părinte perfect și nici nu trebuie să încercați să jucați rolul unuia. Copilul oricum vede părintele într-un fel sau altul ca pe un Dumnezeu propriu. Tinde să astupe defectele uitându-se la cât mai multe calități. Părintele este în ochii celui mic perfect. Ce are nevoie un copil este un simț al adevărului. El trebuie încet – încet să își dea seama de faptul că și adulții au limitele lor și că nu pot să le ofere permanent tot ce își doresc copiii. În literatura psihanalitică numim un părinte care creșe un copil sănătos „părinte îndeajuns de bun”. Acest concept a fost introdus de Donald Wood Winnicott în cartea „Joc și realitate” și definește acel părinte care la început se adaptează complet nevoilor copilului (sacrifică somnul și timpul liber pentru a îi oferi lui ce are nevoie), dar cu timpul îl lasă pe cel mic să experimenteze încetul cu încetul câte o mică cantitate de frustrare (nu îl ia în brațe imediat cum a căzut, nu vine imediat cu copilul țipă) astfel încât cel mic să se adapteze. Acest lucru se face concomitent cu faptul de a ne da seama că cel mic crește din ce în ce mai mult și nu este un bibelou, ci o persoană în devenire.

 

  1. Nu le da libertate totală !

 

Auzim de multe ori că părintele modern din ziua de astăzi este acela care lasă copilul să facă orice dorește el. A face acest lucru înseamnă să nu poți juca sau să te ferești de poziția de părinte pe care trebuie să o adopți. Una dintre funcțiile pe care o au părinții este aceea de a trasa limitele. Copiii întotdeauna vor întinde coarda, vor dori să vadă cât de mult pot să aibă, vor dori să aibă totul, însă părinții au datoria morală și legală de a îi pregăti pentru a păși în lumea adultă. În lumea reală copiii nu vor avea în fiecare clipă totul și nici nu vor avea persoane dragi în jurul lor mereu. Calea micilor constrângeri este o cale spre sănătate. Copilul învață treptat că puterea este în mâna lui. Pe de altă parte, o neimplicare a părinților în limitarea copilului îi va da senzația celui mic că nu este văzut. Prin fiecare comportament pe care îl adoptă, fie că cere ceva, fie că sparge un pahar sau că țipă deodată, copilul transmite ceva, comunică cu cei din jur. Dacă aceste lucruri nu sunt băgate în seamă, atunci el se va simți neglijat. De asemenea, o constrângere prea puternică, un control sever nu este deloc sănătos. Extreme sunt distructive.

 

  1. Exprimă-ți sentimentele față de ei și exprimă-le lor sentimentele

 

Copilul crește cu hrană, sentimente și adevăr. În multe culturi contemporane auzim, mai ales în ceea ce privește bărbații, că nu trebuie să îți exprimi sentimentele. „Cei slabi își arată sentimentele, cei puternici și le ascund”, „Sentimentele te fac vulnerabil”. Fără sentimente nu am mai fi oameni. Dacă nu suntem oameni, nu putem să privim alte persoane ca fiind oameni și astfel ne învârtim într-un cerc vicios în care ne ferim permanent de propriile noastre sentimente.

Când este mic, copilul are anumite sentimente, de fericire, de tristețe, de supărare etc., stări pe care el nu le poate înțelege pe deplin. Rolul părintelui este de a digera pentru el acele sentimente. Părintele zâmbește atunci când zâmbește și copilul și trăiesc împreună acel sentiment. Când cel mic plânge, adultul vine și îi păstrează în el sentimentul negativ și îl prelucrează, astfel ajutând copilul să îl înțeleagă. În schimb, dacă copilul are un sentiment, iar părintele evită, nu are niciun răspuns, copilul poate trăi toată viața cu faptul că acel sentiment este greșit, că o parte din el este greșită.

 

  1. Tratează-i ca pe niște persoane

 

Pare atât de natural acest sfat. Adică, cum ai putea să nu vezi un copil ca pe o persoană? Dacă mișcă, e viu și dacă e viu și arată precum un om, este o persoană, nu? Un om devine o persoană în momentul în care conștientizezi faptul că este diferită de tine. Fiecare persoană are propria ei avere psihologică înnăscută, are propria ei istorie de viață, propriile ei sentimente, propriile ei dorințe și nevoie. De multe ori greșim considerând că toată lumea gândește ca noi și tindem să ne comportăm astfel. Ca părinți cu atât mai mult. Dacă este copilul nostru și noi l-am crescut, noi trebuie să îl învățăm ce e bine și ce e rău. Știm mai bine de ce trebuie să se ferească și unde trebuie să meargă ca să fie fericit și în siguranță. În acest monolog omitem, de obicei, să introducem copilul ca persoană. Copilul are propriile lui trăiri, dorințe, propriile lucruri care îl fac fericit și nu ar trebui să ne mirăm de faptul că ce ne facem pe noi fericiți s-ar putea pe el să îl lase indiferent. El are propria lui cale, așa cum o avem și noi pe a noastră. În momentul când îndrumi copilul spre un loc care te face pe tine fericit, îi oferi soluția ta pentru unele probleme, nu și soluția lui.

 

  1. Joacă-te cu ei și lasă-i să se joace singuri, chiar și cu tine în preajmă

 

Jocul este cea mai importantă activitate a copilului. Jocul începe să existe încă de la primele luni, unde vedem jocul cu sânul sau jocul Cucu-bau. Dacă vă mai amintiți momentele de joacă din copilăria noastră mică, în care ne jucam de-a hoții și polițiștii, de-a prințesele și prinții, de-a doctorii și asistentele, sigur veți descoperi faptul că acolo se întrepătrundea realitatea internă cu cea externă. Unul dintre principalele roluri ale jocului este de a facilita o trecere între aceste două părți, de a facilita o adaptare între dorințele copilului și limitările realității. De asemenea, este un mod de a empatiza, este un mod de a ne juca cu emoțiile, cu personajele noastre interioare, cu lipsa sau cu surplusul. Este un mod foarte puternic al copiilor de a comunica. Dacă la început copilul se joacă cu părintele, cu corpul lui, mai departe se va juca alături de el (atunci când stă copilul pe capul dumneavoastră să vă jucați fotbal sau cu păpușile) și mai apoi se va juca singur, sub privirile dumneavoastră. El capătă încredere, știe că are un loc în siguranță în care poate să își exprime stările, știe că sunteți acolo pentru el.

 

Articolul a fost publica în Revista Psychologies